Bogota - fotbal, coca resturante cu stele Michelin. Ziua 2.

Soarta și prietenii mei mai bogați sunt de vina pentru ca stau la un hotel fabulos de 5 stele. Trebuia sa înnoptez la un 4 stele mititel și drăgălaș însă concetățeni mei n-au fost mulțumiți de posibilitățile hotelașului și din trei clickuri și doua telefoane hop hop upgrade la ditamai  Casa Medina, monument istoric de pe Carrera Septima. Seamănă perfect cu Calea Victoriei doar ca e mai lunga, mai mare și mai frumoasa.  

Minunăția de hotel e construit de arhitectul Santiago Medina din resturile a doua mânăstiri San Augustin și Santo Domingo mă anunța nenicul mic, cu fata turtita, pomeți proeminenți și redingota de căpitan iberic care se recomanda drept majordomul meu personal. Mai redingota ce sa fac eu cu tine? Uitați aici coloanele de piatra, dincolo ușă capelanului – toate din mănăstiri. Podeaua este chiar podeaua originala pe care a mers însuși Gonzalez Jimenez de Quesada, întemeietorul Bogotei. Ii scap niscaiva peso in buzunarul redingotei in schimbul unui mic dejun tranquillo.

Fac cunoștința cu fructele americii de sud: cherimoya, grandilla, guanabana, guava, lulo , mamoncillo….. stați ca nu am terminaaaat, pitahaya,  guayaba, curuba, carambolo, maracuia, tomato de arbol, zapote, feijoa, papaia, badea. Pfuuu.  Am obosit,  însă cuplul de americani in pantaloni scurți, bocanci cu talpa grea și trei aparate foto de gat, nu. Caută pe net, click-click-click pozează tot, nimic nu e la voia întâmplării. Oh, my god have you seen this one? Am văzut coconita, de ce sa nu vad. Iau câteva folosind metoda locala de ales antantichitan-ieși-afara-dumneata cu regretul ca oricum stau prea puțin in Columbia și nu am timp sa le gust pe toate.

Preferata mea e lulo dar îmi place mult și sucul de feijoa. Mi se pare ca lulo are un gust de ananas combinat cu rubarba.

In așteptarea celebrei cafele columbiene navighez pe marile internetului pe urmele lui don Gonzalez.

Pare-se ca senor Gonzalez a plecat sa găsească El Dorado pe Rio Grande Magdalena însă a dat de tribul muisca care făcea turtoaie din sare. Nasul lui de explorator veros a mirosit câștigul sigur și baban și a pus bazele a ceea ce e azi Bogota lăsând restul exploratorilor sa-și frângă gatul prin meandrele mărețului fluviu Magdalena. Și rău nu i-a fost ca pe lângă sare s-a dovedit ca zona bogotana are-n pântece și jumătate din smaraldele întregului mapamond. Ptiu drace, asta da noroc.

De la don Gonzalez se trage, vezi bine, caroiajul de străzi care seamănă atât de mult cu Barcelona. Ai calle care se intersectează cu carrera  și care sunt brăzdate ici și colo de diagonal și transversal. Asta daca nu pui la socoteala cei 376 km de ciclorrutas care fac din Bogota unul din orașele cu cei mai mulți kilometri de pista de bicicleta din lume. Pam.  Deși are 7 milioane de bogotani in acte și vreo 4 in tranzitul zilnic, traficul e mai lejer ca in București.

Cafeaua mă lovește in moalele capului: zbang!. Tare, aromata îți trezește toate simțurile și te îmbie la drum. Americanii mei o găsesc prea amara și prea tare. Normal, doar nu o sa semene cu zemușoara de la starbacs cu care sunt învățați d’mnealor.

La drum plec și eu caci am, planuri mari azi. Tre sa sui in vârf la Monserrate, al mai înalt vârf din zona de unde vezi frumos tot orașul. La prânz am rezervare la varianta bogotana a celui mai bun restaurant din America de Sud: Astrid Y Gaston (Lima). Seara aparține lui Miguel care a pus la cale una noche maravillosa – ce doamne iartă-mă o însemna și asta.

Bogota este la 2642 de metri de nivelul marii in zona tropicala, recita redingota ieșita parca de nicăieri in spatele meu. Taxi senor? Por favor. Donde vas? La Monserrate. Aaa, Monserrate. Muy bien, muy bien. Monserrate e la 3152 metri fata de nivelul marii sa va luați o gecuța senor, sa nu va fie frig.

Telefericul de la Monserrate e de-o seama cu gara din Sinaia. La intrare poți sa: a) faci poze cu maimuța recte lama bătrâna in cazul nostru, b) sa bei un minunat suc de fructe tropicale de la azteci cu tarabe și storcătoare nespălate din epoca precolumbiana sau c) sa cumperi titicaca (no ofense Titica) cu leduri pe care trei întreprinzători brahmaputrani le lansează spre cer.

Soarta și prietenii mei care mai fac atacuri de panica și de la doua bașini mai zgomotoase  - n-au  vrut sa luam telecabina ca se bălăngănea prea tare -  m-au făcut sa aterizez in același vagon de funicular cu familia de columbieni ce suie sus-sus la mănăstire. El, ea, trei băieței și bunica toți descendenți direcți ai civilizației muiscane. Vagonetele o ia încet in sus tras de cablul de otel. Scârțâie și pufăie din toate încheieturile mai rău ca un marfar in Făurei. Vagonul, caci bunica muiscana la început se vaită, dupca care începe sa scoată cate-un icnet înfundat care se transforma in ditamai țipatul ca apoi sa urle dea binelea cu mâinile încleștate de balustrada de metal. Mă uit cu un ochi la babontz , cu unul la panicarzii mei și cu unul la hăul din fata ce se tot mărește pe măsura ce urcam.

Ce zic eu urla, babontzul  zbiară din toți rărunchii , se da de ceasul morții: puta maaaaadre, choooochaaa, carechimba!, guevon!, puta maaaaadre cam pe aceiași intonație pe care bocitoarele din Perișoru duc morții la groapa. Auzind porcoi de-njurături aia mici se pun sa repete cu voce tare, sa se-mbrâncească și sa se tăvălească pe jos de ras spre disperarea părinților care-s strâmtorați, rușinați și total depășiți de situație. Tăvăleala și agitația copilandrilor nu face bine echilibrului precar al vagonetului care prinde a se mișca stânga dreapta precum liftul de la Slănic Prahova înainte sa se prăbușească. Paranoia crește de nu se mai oprește exact ca cozonacul Headvertising.  

Soarta face sa ajungem sus precum am plecat. Singura diferența par a fi pete strașnice de transpirație la subrațul calatorilor, probabil de la sucul de fructe tropicale. Sau nu. Priveliștea îmi curata creierul pe loc, am Bogota la picioare. E frumos de îngheți.

Oleacă mai sus de teleferic e indubitabil, biserica, semn ca nici taica părintele bogotan nu se lasă mai presus decât preafericiții noștri. Lângă biserica s-au așezat umăr la umăr doua rânduri de tarabe cu kitchosenii pe model Azuga.  

Niște arepa dubioase stau sprijinite de-un grătar soios. La etajul 1 se odihnesc niște carnați unsuroși, churros mânjiți cu un fel de ipsos, un sac de cartofiori fierți și niște sângerete local in forma de țeava pvc, doua găini moarte. La mansarda niște porumb copt. Un fel de dealu negru columbian.

Un var bun de-al lui Pablo se agata de umbra mea și-ncepe sa mă coclească. E bun,  comparabil cu-n turc începător din marele bazar din Istanbul. Ia neicușorule o mingiuca cu leduri, o statuie c-o maimuța borțoasa sau un arc colorat de plastic. Nu mersi, ca nu-mi trebuie. Hai, uite niște arome nemaivăzute din jungla. Ntzz. Sau un săculeț de medicamente făcute din iarba culeasa de-o virgina muiscana in nopțile cu luna plina. Ntzz. Ia lemnișorul pirogravat cu Bogota 2014. Ntzz.  Hai uite niște coca din aia buna, bio, neîntinata cu îngrășăminte.

Taglineul  de pe pungă,  făcut cu cap, m-a cucerit: alimento natural para humanidad. Vedeți mă, ce-ați avut cu săracul Escobar?

Uite, scrie chiar pe punga ca bunul uz al frunzelor de coca poate crea civilizații. Îmi zic ca ar fi bine sa creez civilizații la mine-n camera cu ușa încuiata, nu așa aiurea prin vârful munților și bag pungulița in rucsac.

Drumul înapoi a durat mult mai mult ca la dus. N-a fost chip sa-i mai conving p-ai mei sa mai pună piciorul in vreun fel de mijloc de transport montan. Iaca așa am coborât pe jos cele 10258 de scări pentru a mai face niscaiva mișcare. Vreo jumătate de ora durează drumul însă zău ca merita. Mai ales la vale. Din când in când întâlnim caravane măgărești conduse de cărăuși care cară la deal coca. cola. Nici Columbia asta nu mai e ce-a fost, neicușorule!

Astrid y Gaston e al nșpelea restaurant al lui Gaston Acurio – al mai influent chef din America de sud, deținătorul vreme de mai mulți ani la rând al titlului San Pelegrino de cel mai bun restaurant din America de Sud. Gaston Acurio e un fel de Gordon Ramsey latin iar Astrid e a sa nevasta. Atât de influent – zice bbc food - încât bucătăria peruana numără timpul in BG -înainte de Gaston și AG -după Gaston. Iar înainte de Gaston era multa confuzie, prăjeli și ketchup.

Restaurantul respira modernism, bun gust.  Mânați probabil de bunul gust, hoarde de biznismeni bogotani umplu pana la refuz orice locșor, bineînțeles pe baza de rezervare.

Nenea Gaston nu e la cârciuma, doar ce-a plecat spre restaurantul cu numărul 268 însă,  iată-l pe cel mai bun locotenent, chef Francisco Rodriguez. In semn de prietenie Francisco scoate de sub sorț o mreana columbiana care va fi de-aci înainte chelnerul nostru si niște păhăruțe mici cu ceva trăscău sud-american: pisco&mezcal. 

Drăcovenia părea sa fie ceva fiere de balaur-care-scuipa-flăcări. Am simțit-o cotrobăind printre mațe și mutându-mi ficatul 5 centimetri mai jos. Brr, nene Francisco adune repede ceva de ronțăit ca mor. 

Ca din pământ apare mreana cea alunecoasă cu un platouaș de pâinici, unt afumat, da! afumat, si niscaiva chimichurri iute. Plus doua tipuri de meniu  de degustare – tradicion și influencias. De necaz și de durere le-am luat pe amândouă odată ca cine știe când mai trec eu exact la longitudinea și latitudinea asta. asta spre bucuria mrenei cea lunecoase. 

Am început cum se cuvine cu un trio de ceviche ușor acrișoare cu aromatizări diferite și necunoscute mie. L-am apreciat in mod special pe cel din stânga care avea in plus arici de mare si suc de piersici. Recomandarea mrenei a fost un SB chilian pe care nenea Parker l-a blagoslovit cu 90 de puncte. A fost punct ochit, punct lovit.

A urmat un tunido laqueado  adicătelea un ton scăldat intra-un sos bogat cu ceva lime și prune locale, sau corcodele ca nu mi-am dat seama exact. Am tras concluzia ca as putea manca non stop așa ceva.

Causa e un fel de salata de cartofi interpretata in si bemol care ar conține printre altele  crevete, cartofi, avocado și icre de capelin.

Anticucho clásico : un fel de frigărui din inima de porc făcute pe grătar cu porumb de lapte și un fel de ceapa roșie dulce. Superb. Zice-se ca ar avea și un sos Peruvian ocopa  pe care eu nu l-am depistat însă. 

Ecopesca al vapor e un peste făcut la aburi cu niște legume la plita plus un sosuleț portocaliu cu gust intens de roșii. Probabil au folosit zeama clara de la roșii.

Ají de gallina nu e curry, dar arata ca si cum ar fi. Frumoasa-i culoare vine de la ardeii galbeni folosiți laolaltă cu nuci pean, ceapa, usturoi, crema de brânza și măsline peruane. Predomina in gust nota de nuci și ardei. Seamănă oarecum cu o crema de ardei pe care am făcut-o eu acum mulți ani la un eveniment Electrolux. 

Deserturile, fabulos prezentate, au fost minunate iar eu nu mă prea dau in vânt după desert. Picarones – sunt un fel de gogoșele servite cu sos răcoritor de verbina și înghețată de vanilie iar suspiro: dulce de leche, merengue și vin de porto.

Chupeta de fruta – un desert format din doua farfurii și o cutie de magician. Din cutia de magician cu azot lichid mreana a scos frumos o înghețată de fructe, pe care trebuie sa o vari in ciocolata și o dai prin goangele din farfuria alăturată care bănuiesc ca ar fi un soi de quinoa. Separat nenea magicianul iți mai umple o farfurie cu ceva înghețată carbonica de lămâie peste care tronează o lingurița de înghețată de fructul-nu-mai-știu-care-din-jungla-amazoniana. 

Alta bucătărie, alte arome. Profund impresionat de jocul dintre dulce, acru si sărat – complet diferit de variantele asiatice. Jos pălăria senar Gaston. 

Mai jos sunt io, când mă dădeam deștept, chiar in momentul in care am vărat niște zăpadă/înghețata carbonica in gura.  

Zenzațieeeee, va spun. ca mi-aaaaa înghețat creiereeeerul. ce zeeenzațieeee!

ps.

majoritatea pozelor sunt furate de pe unde s-a putut: ba de pe siteul hotelului, ba de pe siteul restaurantului, ba din telefoanele amicilor mei. revin cu restul aventurilor culinare si nu numai cat de curând.