Bogota – fotbal, coca si restaurante cu stele Michelin. Ziua 1.

pentru foodie family. 

Iunie 2014.

Pasaroiul mare de tabla se ridica greu de pe pista din Frankfurt cu 500 de oameni in burta lui. Langa mine s-a nimerit taman Isabel Munoz, cocheta doamna de 58 de ani care traieste langa Rotterdam si vorbeste mult. Si copii sunt tot in Rotterdam. Are doi, un baiat si o fata, casatoriti amnadoi si cu copii mari, la facultate. Sunt plecati demult din Columbia, de aproape 40 de ani si acum se duce sa-si viziteze sora care nu a vrut sa plece si ea din Columbia si se ambitioneaza sa traiasca in nemiloasa si periculoasa Bogota. Cum doamna periculoasa?

Aiaiaiai, muy muy peligroso! Sa ai mare grija ca taximetristul te rapeste impreuna cu banditii, iti iau tot si-ti dau o pastila si razi, razi ca prostul si te duc la bancomat si tu le dai toti banii pe care poti sa-i scoti de la bancomat si razi de nu te poti opri. Si daca nu te rapeste taximetristul sa ai grija cand scoti bani de la bancomat, sa te uiti imprejur sa nu-ti puna vreunul cutitul la gat sa-ti ceara banii. Nu, nu te omoara dar te jefuieste. Si in bar sa ai mare grija sa nu-ti puna careva ceva in pahar ca adormi si harst te-ai lins de portofel, ceas si telefon.  Sa nu care cumva sa-ti lasi pasaportul si ipadul pe la hotel ca nu-l mai gasesti. Cameristele fura, managerii fura nimeni nu recunoaste nimic si ramai amanet prin Bogota.

Fi-miu a venit acum 5 ani in Bogota si s-a trezit dupa 2 zile intr-un parc, fara nimic la el si nu-si mai aducea aminte cum a ajuns acolo. Bogota es muy peligroso!

Cand avionul a aterizat in Bogota frica varata de  doamna Isabel Munoz mi se strecurase pe sub camasa ca un sarpe rece. L-am simtit pe spate la bancomat cand am scos numai 250.000 de pesos (vreo 300 de lei) ca nu cumva sa ma jefuiasca careva. In taxi am verificat din 10 in zece secunde google maps sa nu ma tarasca taximetristul in cine stie ce mahala perfida. Cand l-a sunat pe sofer nevasta-sa deja imi imiaginam cum pune la cale o rapire miseleasca cu scopul de a ma deposeda de bunurile lumesti. Ce zic io poate si de vreun organ. Si receptionista mi s-a parut suspecta mai ales ca vorbea ceva soptit in casaca cu dinte albastru. In camera mi-am pitit pasaportul in aerisirea de deasupra dulapului pentru ca seiful il poate deschide orice camerista. Sarpele Isabelei era acolo, rece sloi.

Seara ne intalnim cu – sa-i zicem - Miguel, playboy local, patron de 3 cluburi si 4 restaurante, omul care stie tot ce misca in Bogota. E recomandat prietenului meu de catre o prietena comuna din Miami. Ne cheama la restaurantul NN, unul din cele 4. Taximetristul ne lasa sec la numarul indicat, fara sa ne jefuiasca. Strada e intunecoasa, case, case, bloculet, magazinas cu obiecte de design, nema restaurant. In susul strazii nimeni, in jos nimeni. Uite la stanga, uite la dreapta, nimic. Suna-l pe Miguel. Miguel nu raspunde. Sarpele apare din nou si ne apuca de subtioara. Uber nu e, taxi nu stim sa chemam. Din magazin apare un badigard cu gat stejaresc si maxilar de king kong, semn indubitabil de hormoni de crestere.

Care-i treaba, ce cautam pe-acolo? Maretia ta, suntem turisti de soi, vrem mancare, vinisor bun,  nu suntem la furat. Cautam un anume restaurant NN si nu-l gasim.

Aici e, urmati-ma. Ne impinge prieteneste spre magazinasul cu bibelori, lustre si farfurii, Miss ElaNNia. La dracu, asta or vrea sa ne faca felul aici or e pe principiul turecesc daca ai intrat in magazin tre’ sa cumperi ceva. Vanzatoarea frumoasa e mui amabila, dar cui ii arde de amabilitati cu maxilarul lui king kong in spate. Vanzatoarea rabateaza tejgheaua si ne invita cu zambetul pe buze in camera din spate. Sarpele ma sugruma de gat, siroaie reci imi curg pe spate. Merg pe un holulet stramt plin de cutii de carton si blestem toti conquistadorii care-au descoperit Columbia in frunte cu Cristofor. Holul se termina cu o usa stramta. In spatele usii o scara circulara coboara , probabil spre cuibul sarpelui. Neonul fileaza, hitchcok. Scara se termina cu o usa la fel de stramta. Se aude galagie mare! In spatele meu sunt prietenii mei iar maxilarul inchide sirul.

Deschid usa si ma trezesc intr-o bucatarie mare, ultra luminata unde un chef tuciuriu urla la 4 sous-chefi, scunzi care dau foc, flambeaza, fumega pe urechi, arunca in aer, toaca cu satarele. Spectacol! Imi adun fata de pe jos si incerc sa-mi tin limba in gura. Nu inteleg unde dracu am nimerit si ce tre sa fac. Maxilarul ma impinge gentil intr-o parte si o ia jovial inainte printer tigai sfaraind spre o usa mare care ma arunca intr-un restaurant colonial-ilegalist cu accente de america anilor 30. Colo sa e un pian unde un negrunez local tine isonul celor 4 suflatori. Lumina palida a lumanarilor de pe fiecare masa e singura sursa de lumina si toti privesc cu incantare la uriasul acvariu care e bucataria ultraluminata unde se reproduc alert artistii-bucatari. Rochii de seara, pahare de cocktail, don juani locali pedanti cu batista la sacou. 

Osapatarul, uns tot cu briantina, ne conduce solemn la masa din mijloc, masa patronului. Miguel apare dupa primele pahare de sampanie trimise la masa. Saluta pe toata lumea, strange maini, se umple de ruj si de bezele. Ne saluta zgomotos de parca i-am fi prieteni din copilarie. Ma simt ca in The Untachables, parca am facut un salt in timp si in timpuri. Sunt vrajit, fascinat, uimit. Sarpele a pierit uite ca i-a ramas pielea pe pantofii fini ai domului de la masa de alaturi. 

Tuciuriul din bucatarie produce un fine dining de influenta frantuzeasco-italiana jos palaria. Meniul de vinuri e ticsit de rosii pline, franuzesti sau albe zvelte neozeelandeze. Perignon, moet, chandon, lanson, cliquot toata familia de scumpeturi e pe mese.

Miguel ne povesteste cum a ales el sa faca un hidden restaurant exact ca in perioada prohibitiei americane, cu intrarea printr-un shop care nu dezvaluie ce se afla in sapte. Idea mi se pare geniala, sampaniile de pe mese imi confirma. Al batran a lui Miguel e un fel de Spielberg local al telenovelelor in Columbia si, da l-a distribuit si pe el in cateva telenovela si filme insa nimic important - zice el. Deajuns insa sa stie si sa-l stie toata lumea buna din America Latina. Colo sa e demoazela de la jurnalul de stiri X, domnul cu palarie tine un teatru uite si domnisoara e un fost model iar doamna din spate e principalul actioanr de la firma Y – consortiu mare de energie.

Protipendada bogotana sta sa plece, e tarziu, aproape de miezul noptii. Miguel ne face semn sa mergem. Trebuie sa ajungem. Cum unde? La Kong. Aici merge toata lumea dupa cina. Kong e un funky fusion bar/restaurant care arata de intepenesti. Architectul cred ca era pe lsd combinat cu opium. Capete de buda stralucitoare, zeci de colivii tin prinse inauntru becuri care nu mai zboara, umbrele mari din tafta turcoaz delimiteaza barul.  Meniu chinezesc, subtire, usor, cu multe fructe de mare. Do’nsoare tinere imbrcate cu mult gust sorb din pare fistichii cocktailuri colorate. Media de varsat a scazut cu 10-15 ani fata de NN. Tinute simple dar elegante. Rochii dintr-o culoare, fara strasuri, fara posete gargantuesti si litere imprimate. Ei sunt in pantaloni drepti si camasa cu manecile suflecate. Ici si colo un sacou sport, un pullover pe umar. Fara barbi de tapinar de Arkansas. Nimic tipator, nimic burlesc. Opusul fratelliului bucurestean.

Se bea rom bun, nu se fumeaza. Da, in tara unde toti prietenii mei m-au avertizat sa am mare grija ca e periculoasa s-a interzis fumatul din 2008. De 8 ani. Gen.

Unde-i sarpele doamnei Isabel Munoz? Unde-s rapirile, unde-s pericolele? Unde-s drogurile, unde-s politisti corupti, unde-s fartatzii lui Escobar? Habar n-am. Nu stiu ce s-a intamplat in Columbia decand a plecat doamna Munoz in Amsterdam insa realitatea-i alta la doua dimineata cand plecam pe jos spre hotel.  

Strazile sunt  inca animate de tineri care ies din baruri. Se rade, se fac selfiuri. La fiecare intersectie cu vreun bulevard politia vegheaza discret din masini. Mitralierele din dotare par sa fie singurul semn ca n-a fost intotdeauna asa. Nu, nu fac bariere si controale inopinante soferilor ce ies din cluburi si restaurant. Nu pandesc. Nu stau la spaga. Vegheaza fara sa intervina.

Pana la hotel discutia-i aprinsa. Bai fratilor cine-s maimutele? Noi sau columbienii? Nu ne-am lamurit inca, dar ne-am prins de ce ziua poarta pantaloni scurti si seara cate un pulover grosut. E frig. Ziua ai si 25 dar pana seara mai raman vreo 10-12 grade. Pun capul jos pe perna ametit de lungul drum de la prejudecati la realitate sau de cele 12 ore de avion. Azi Bogota are acelasi crime index ca si Washington.